Am avut norocul sa particip de doua ori la proiecte europene de schimb intercultural intre tineri. Imi place la nebunie sa fac asta, pentru ca imi place mult sa socializez. Prima oara, in 2011, am fost in Franta si au mai fost reprezentanti din Spania. A doua oara, in 2012, am fost in Italia si au mai fost din Bulgaria, Ungaria, Portugalia, UK si Finlanda. Ca roman in Uniunea Europeana, ma simt foarte sarac si asa si este. Sunt diferente mari de standarde de viata si diferente culturale. Cand ma uit in tabelul salariilor minime si medii pe economie din tarile mentionate, ma bucur stupid ca Romania nu e pe ultimul loc. Cand vizitez Europa Centrala si de Vest, imi dau seama ca noi nu vom ajunge prea curand la standardele lor, pentru ca noi romanii am stat prea mult in comunism si prea multi il regreta.
Diferente or fi ele multe, dar participand in aceste proiecte am invatat ca asemanari sunt si mai multe. Tinerii au probleme asemanatoare indiferent de standardul de viata, sau de cultura. Faptul ca problemele se rezolva sau se incearca rezolvarea lor in mod diferit, in functie de tara, nu inseamna ca unii au si altii nu au probleme. Oamenii au nevoi si bucurii asemanatoare, chiar daca la niveluri diferite. Schimburile interculturale sunt o metoda excelenta de a invata despre ceilalti si te intorci cu informatii utile in comunitatea ta. Asa ca recomand tuturor parintilor sa-si trimita copiii in astfel de schimburi, ca s-ar putea sa le schimbe viata in bine. Recomand studentilor sa plece in schimburi, ca sigur se vor distra si isi vor face o gramada de prieteni pe care apoi ii pot vizita.
In proiectul din Italia la prima sedinta pe care am avut-o impreuna, am avut pe perete un panou mare cu trei coloane: Expectations, Contributions and Fears si a trebuit ca noi sa scriem ceva in dreptul fiecarei coloane. La expectations nu stiu daca am scris ceva, la contributions am scris “a lot of socializing” si la fears am scris “country presentation”. In proiecte trebuie sa-ti prezinti tara intr-o seara. Sa povestesti, sa arati poze, filmulete, poate sa gatesti, sa dansezi, sa canti etc. Si de asta imi era frica cel mai mult. Era ca un examen la care nu am invatat si stiam ca trebuie sa invat pe ultima suta de metri. In ambele proiecte simteam ca ceilalti au venit pregatiti de acasa, ca au multe materiale, ca stiu foarte bine ce au de facut si ca sunt bucurosi sa o faca. In aceste doua proiecte au fost si oameni pregatiti, incantati si fara emotii. Dar ceilalti au avut si ei aceeasi frica, au stat si ei sa faca cercetare pe ultima suta de metri si mereu ne-am bucurat cu totii de ce a iesit la fiecare in parte. Am fost surprins sa vad pe panou ca mai multi au trecut la “fears” prezentarea tarii. Nu eram doar noi aia prostii. Asta a fost un semn bun. Ne-a dat incredere. Si la “expectations” erau multe lucruri comune. A fost un exercitiu minunat, mai ales ca am avut acel panou pana la sfarsitul proiectului si am putut vedea evolutia noastra raportata la asteptari si temeri.
O alta tensiune pe care am avut-o eu in ambele proiecte a fost faptul ca participantii romani nu eram intr-o asociatie anume. Noi mers in numele unei asociatii, dar nu faceam parte din ea. Si mi s-a parut un mare romanism acest lucru. Dar mi-a placut sa pot merge in aceste proiecte si as mai face-o in orice moment. A trebuit sa prezentam asociatia in ambele proiecte si asta a insemnat sa cititm pe internet despre acociatie, sa ghicim, sa inventam si sa mintitm la propriu ca facem parte din acea asociatie. Interesant este ca exact la fel era si cu bulgarii. Si situatii nu la fel, dar asemanatoare erau si cu englezoaicele si finlandezele. In Italia a fost atat de bine, ca seful proiectului si-a cerut scuze ca trebuie sa ne platim noi alcoolul, ca UE nu deconteaza alcool in aceste proiectele.
Cu totii avem asteptari si temeri. Ar fi interesant sa le punem cu totii pe un perete mare, sa le citim pe ale altora, sa cunoastem acei oamenii si sa vedem cum evolueaza lucrurile!
